Stațiile de tramvai ticsite de călători în orele de vârf prea puțin îți inspiră vreo sursă de imaginație. Totuși, în timp ce mă apropiam de un semafor din centrul municipiului, unul dintre aceste ‘puncte de atracție’ era ocupat de o domnișoară ce-și aștepta mijlocul de transport, cufundată cu privirea în ecranul telefonului. Un bărbat cu o îmbrăcăminte neglijentă, ruptă și peticită pe alocuri, cu o traistă burdușită de lucruri indispensabile pentru cele câteva ore de odihnă de peste noapte, se apropie de bancă și se așază la o distanță de două-trei palme lângă tânăra respectivă. Aruncând o privire cu coada ochiului, aceasta își mută locul puțin mai departe. Distanța fizică sau socială?
Ce creează distanță între noi și semenii noștri?
Drumeți prin labirintul vieții, ne întâlnim la tot pasul cu temperamente diferite. Dezamăgiți de comportamentul celor apropiați sau indignați de felul în care deciziile pripite ale celor ce trag frâiele societății ne influențează traiul, neîncrederea în cei din jur se răspândește ca o cangrenă și mutilează brațul șubred al speranței. Ne-am învățat să fim independenți, să ne cățărăm pe lianele bucuriilor de moment, să nu dăm socoteală vocii judecătorului ascuns în noi, să ne mințim cu ideea că totul este bine. De asemenea, regretul în ce privește un stil de viață libertin, sau urmările unor decizii necântărite au deschis un capitol trist. Astfel, experiențele neplăcute ne distanțează de cei care par că o duc mai bine. În universul cunoașterii reciproce, se ivesc luminițele starurilor ce pâlpâie în momentele de glorie, traseul previzibil al unei personalități vulcanice asemenea unei comete ce ne amenință liniștea, găurile negre ce ascund teama de necunoscut completând galaxia interacțiunii umane. Cei ce se izolează pe insula ‘fiecare pentru el’ formează un arhipelag atrăgător la prima vedere, însă plin de surprizele reci din jungla întortocheată a existenței proprii.
Ce ne poate apropia unii de alții?
Dezlipind cu multă ușurință imaginea preconcepută de pe paravanul prăfuit al rațiunii și cercetând locul cu grija unui speolog aflat în adâncul ființei noastre, descoperim stalagmitele relațiilor interumane care consolidează încrederea reciprocă. Aceasta contribuie la stabilite și permanență în societatea șubredă de azi. Coloanele formate astfel cu măiestrie în galeriile întortocheate ale vieții își îngroașă dimensiunile progresiv cu altruismul ce pică periodic din stalactita personalității, determinând creșterea și apropierea firească dintre noi. Devenind elevi conștiincioși încă de la primele momente când relaționăm cu semenii , dorința sinceră de a-i cunoaște așa cum sunt, cu plusurile sau neajunsurile, cu ambițiile sau stângăciile lor ,vom înțelege că fiecare poate excela în ceea ce noi nu am reușit.
Privindu-ne de sus, suntem puncte mișcătoarea pe harta comunității. Analizându-ne anatomia, suntem organisme complexe, dar în aceeași ordine. Observându-ne din față, deosebirile înclină balanța spre prejudecăți. Tocmai acceptarea diferențelor face din noi ființele speciale de pe planetă, deoarece ele nu concurează, ci completează tabloul lumii înconjurătoare. In plus, căutând scopul comun, vom înțelege și esența existenței noastre.
Discutând cu câțiva filozofi epicurieni și stoici din sec.1 e.n. ce-și petreceau timpul liber vorbind sau ascultând noutățile vremii, un călător cu experiență în ce privește interacțiunea cu oameni proveniți din medii diferite , le-a stârnit interesul clarificând sursa acestui mozaic lingvistic și cultural: „El a făcut dintr-un singur om toate națiunile ca să locuiască pe toată fața pământului„.
Nu știu dacă domnișoara s-a întors pe acea bancă. Nu știu nici cât a rămas acel bărbat zdrențuit de circumstanțe necunoscute. Nu e niciun mister, de altfel. Este imaginea obișnuinței.
